Si noi am fost copii si nu intelegeam defel injuraturile din tribuna. Astazi am crescut si mergem cu copii de mana la meciuri. Nu ii ducem la teatru acolo nu putem sparge seminte, acolo nu putem sa scuipam a neputinta inspre directia finantatorului. Ii ducem la meciuri in sanctuarul sambetelor si duminicilor noastre pentru ca sa le lasam, poate, mostenire locurile din peluza, scrijelite cu numele noastre. Totdeauna in peluza, niciodata la oficiala, ne mintim copii spunandu-le, chipurile, ca un meci e mai frumos privit din mijlocul galeriei. Din mijlocul oamenilor care striga cuvinte interzise pentru ei, iar tatal lor devine de cele mai multe ori un imbecil in marea aceea de oameni. Dar e OK, macar o data pe saptamana nu uita ca e parinte, nu uita ca in afara de facturi, bani de buzunar si bere mai e ceva. Un meci de fotbal il poate scoate din pasa neagra in care se afla in timpul saptamanii si sa recunoastem ca, in timpul meciurilor, dincolo de vorbele lui pare mai tata decat de obicei.
Pana la urma e bun si fotbalul asta la ceva, pana la urma e frumos si in peluza, dar nu meciul… e frumos si atat. Oare la oficiala sunt copii?
