Nationala mea

Pentru cei care nu mai iubesc nationala.

Scarbit de faptele unora lasi capul in piept si mergi mai departe. Nu esti las doar curajul a prins mucegaiul nepasarii, ideile sunt stramte intr-un neuron care-si forteaza nota de ultim aparator al unui crez prafuit. Eu cred in nationala, nu in oameni, ei m-au dezamagit prea mult sa ii miluiesc cu o privire aruncata in scarba peste gardul dintre mine si ei. Eu nu cred nici in mine,m-am inselat de prea multe ori sa ma respect asa cum visam odata ca merit sa o fac. Inchid ochii pierdut in trecut. Intr-un trecut in care am indraznit sa sper atingerea unei himere, himera insasi s-a pierdut era nefiresc sa nu o fac si eu. La fel de nefiresc ar fi sa nu cred in spiritul nationalei, trecand peste ani nationala mea si-a pierdut gloria, dar gloria e adesea doar o femeie usoara care te lasa mereu pentru unul cu bani, nationala mea imi doarme sub perna, timida si trista nu crede in minuni, e prea saraca sa spere ca va avea curand parte din dulceata perversa a gloriei. Nationala lor e mai bogata, mai frumoasa si poate mai iubita. Dar nu e nationala mea.

Eu imi scriu nationala cu litere mici pentru ca vreau sa-si castige singura dreptul la majuscule, eu cred in nationala mea pentru ca lumea ii spune Romania.

Camera cu amintiri

In camera cu amintiri a Fiarei nu ai loc sa te misti. Privesti peretii si ai impresia ca vezi istoria unui club, nicidecum pe a unui singur jucator. In pozele care celebrau castigarea unui campionat national, personajele sunt mai tot timpul altele, cu exceptia unuia singur, a unui jucator care intre bani si Steaua a ales cum poate foarte putini ar fi facut-o. Cand privesti dincolo de Lacatus nu ai cum sa nu iti imprimi propriului comportament o doza serioasa de respect. Nu pentru Steaua. Nu pentru jucatorul ce a desenat pe teren o parte din istoria clubului din Ghencea, ci pur si simplu pentru omul Lacatus.

Crede oare cineva ca in cele 10 campionate castigate alaturi de Steaua, jucatorul Lacatus nu a avut clipe in care castelul de nisip sa i-se risipeasca izbit de un val pe care el, simbolul, sa nu il fi putut infrange la timp. Exista vreun stelist care sa creada ca in cele 7 cupe castigate sa nu ii fi tremurat piciorul cu gandul ca adversarul e de netrecut.

V-ati gandit vreodata ce a simtit inainte sa zguduie poarta Barcelonei ”86?

Povestea lui Lacatus merge mai departe strans legata de cea a Stelei. E blestemul unei camere cu amintiri, a unei decizii cum doar oamenii ce tes istoria au curajul sa ia. E binecuvantarea lucrului bine facut.

Credeti ca Lacatus nu sufera cand vede ca bagheta de antrenor nu ii vine tocmai ca si cea de jucator? Are insa increderea ca poate realiza cu Steaua mai mult decat atat. Are certitudinea ca nimeni nu doreste mai mult binele Stelei decat el. Fiti siguri ca daca ar fii existat un astfel de om, Lacatus ar fi fost primul ce s-ar fi dat la o parte.

Rar se intampla ca intre antrenorul unei echipe si suporteri sa existe o asemenea legatura.

Nu va exilati eroul!

A fost odata… fotbal

fost odata… fotbal. Un fotbal simplu. A fost o minge, patru copii si tot atatea pietre. Si le placea sa dea cu piciorul in minge, le placea grozav de mult cand fetele din preajma priveau uimite la giumbuslucurile ce le faceau ei cu mingea. Apoi au fost mai multi baieti ce vroiau sa se joace, i-au primit si asa s-au strans pana la 22, s-au impartit in doua si alergau dupa balonul neobosit. Si era grozav de amuzant, de placut… pentru ca era atat de simplu, era atat de frumos. Tinerilor  le placea si faceau cerc in jurul celor 22, puneau banci, mancau seminte si  se minunau de entuziasmul jucatorilor. De propriul entuziasm.

Erau zilele cand fotbalul era de abia un pici. Un pusti obraznic cu ochii jucausi. Era o placere sa ii vezi bucuria, era un vis in care te cufundai dupa  fiecare zi de scoala, era o melodie pe care o puteai asculta fara sa platesti bilet de intrare.

A trecut mult de atunci. Mingea s-a spart, pietrele zac in fundatia bancii ce a rasarit pe vechiul teren de fotbal. Multi dintre copii nu mai sunt iar altii au proprii copii. Copii lor platesc pentru aceeasi bucurie si traverseaza intregul oras pentru o ora de fotbal. Fotbal modern. Cu porti in loc de pietre,cu covor in loc de iarba, cu tribune goale in loc de banci pline.

Sa nu uitam de vechiul fotbal. De prietenul copilariei noastre. Sa facem abstractie, macar o clipa de milioanele  de dolari, de vilele noastre , de capitalismul acesta imbecil si sa oferim copiilor nostrii o minge, patru pietre si locul in care sa le aseze. Fiti siguri ca vor stii in ce fel.