In camera cu amintiri a Fiarei nu ai loc sa te misti. Privesti peretii si ai impresia ca vezi istoria unui club, nicidecum pe a unui singur jucator. In pozele care celebrau castigarea unui campionat national, personajele sunt mai tot timpul altele, cu exceptia unuia singur, a unui jucator care intre bani si Steaua a ales cum poate foarte putini ar fi facut-o. Cand privesti dincolo de Lacatus nu ai cum sa nu iti imprimi propriului comportament o doza serioasa de respect. Nu pentru Steaua. Nu pentru jucatorul ce a desenat pe teren o parte din istoria clubului din Ghencea, ci pur si simplu pentru omul Lacatus.
Crede oare cineva ca in cele 10 campionate castigate alaturi de Steaua, jucatorul Lacatus nu a avut clipe in care castelul de nisip sa i-se risipeasca izbit de un val pe care el, simbolul, sa nu il fi putut infrange la timp. Exista vreun stelist care sa creada ca in cele 7 cupe castigate sa nu ii fi tremurat piciorul cu gandul ca adversarul e de netrecut.
V-ati gandit vreodata ce a simtit inainte sa zguduie poarta Barcelonei ”86?
Povestea lui Lacatus merge mai departe strans legata de cea a Stelei. E blestemul unei camere cu amintiri, a unei decizii cum doar oamenii ce tes istoria au curajul sa ia. E binecuvantarea lucrului bine facut.
Credeti ca Lacatus nu sufera cand vede ca bagheta de antrenor nu ii vine tocmai ca si cea de jucator? Are insa increderea ca poate realiza cu Steaua mai mult decat atat. Are certitudinea ca nimeni nu doreste mai mult binele Stelei decat el. Fiti siguri ca daca ar fii existat un astfel de om, Lacatus ar fi fost primul ce s-ar fi dat la o parte.
Rar se intampla ca intre antrenorul unei echipe si suporteri sa existe o asemenea legatura.
Nu va exilati eroul!
